And the most depressive movie award goes to...ME (tagged by Mircea Pricajan)

Multumesc, Mircea, pentru tagul cu care m-ai procopsit, nu ma simteam destul de in afara corpului meu, acum mai trebuie sa-mi interpun si o camera de filmat intre mine si...mine.

Inainte de a va intreba daca nu cumva am uitat sa-mi iau pastilele, sa va explic, o, voi, taguitilor de la final -

Asadar, din ce am inteles de la susnumitul jucator de leapsa si, mai inaintea lui, de la Gheo, aveti una bucata viata cu mai multe sau mai putine bucati evenimente interesante. N-a zis nimeni ca o viata neinteresanta nu face un film bun, din ce-mi zice piticul din cap inteleg ca astea au fost de obicei filmele care mi-au placut cel mai mult. Dar daca tu ai avea o bucata limitata de pelicula pe care ar trebui sa inghesui un film despre tine? Cum ar arata?

In ceea ce ma priveste, ma vad nevoita sa aleg intre doua variante de buget, una minimalista, tip Dogville, cealalta colt cu Willy Wonka and the Pot (ahem, pardon, Chocolate) Factory, vei vedea si de ce:




Imagineaza-ti o secventa de deschidere in care o mana cuprinde un glob decorativ, din ala cu zapada in el, pe care daca il scuturi, in lumea dinauntrul lui incepe sa viscoleasca. Numai ca in globul din filmul meu nu fulgii de zapada se agita. Avem mai multe scene diferite, fiecare dintre ele suprapopulate de diferite egouri, supraegouri si alteregouri irnistice cu chip de mine, sora mea, mama mea, tatal meu, bunici, matusi, unchi si iubiti, haotizati de agitatia dinauntrul globului, pentru ca altfel nu vad de ce un conglomerat de personaje atat de strans interconectat manifesta un comportament atat de haotic, deviant de la aproape toate normele de miscare din miezul unei sfere.

Filmul meu are de toate pentru toti: de la relatii familiale care imbina momentele Hallmark cu secvente din stirile de la ora 5, inflexiuni HBO de sitcom, rastimpuri glossy de Miramax si Paramount, cand ma vad jucata de o actrita schizofrenica, perfect capabila sa jongleze bridget-jonesist cu situatii jenibile si mai ales cu zeci de kilograme in plus sau in minus in timp record, ifose postmoderne de violenta rasjustificata a la Tarantino si, neaparat, final deschis, ca sa-i enervez pe cei carora le repugna acest gen de final si se ridica uimiti de pe scaunele de la cinema, imediat ce incepe sa curga genericul, intrebandu-si obsesiv partenerul din ultima ora si jumatate regulamentara: "si pana la urma ce a facut? cu cine a ramas? o mai urma si partea a doua? ce tampenie de film!"

Well. Bunuel meets Guy Richie sau asa ceva. Fade to black. The End.

Dau si eu mai departe larucutzai, sa nu se plictiseasca. Cat despre zuza - hai si ei -, in fond fratilor Cohen le-a mers chiar bine.