Cand m-am mutat, in sfarsit, din casa alor mei, m-a izbit teroarea independentei combinata cu cea a unui viitor total incert. Acum ma simt maritata si nici macar nu sunt. Am facturi de platit, am de gatit si de spalat. Si un caine. Cainele parea pur si simplu “de acolo”, completand imaginea independentei si a viitorului total incert. Totusi ma simt prinsa in plasa incapacitatii de a face ceva in sensul celor de mai sus - in fond toate isi vedeau singure de ele atat de bine inainte, atat de natural - , incat le las in plata lor, sa se resolve cum stiu ele – cum au stiut si pana acum. In restul timpului, ma concentrez asadar asupra statului in scaunul meu pompos si directorial si a simularii vietii si activitatii. Si, fireste, asupra pregatirilor pentru sfarsitul lumii, pentru acel eveniment major de tip cutremur/razboi/tsunami (ok, fara tsunami, n-avem d-astea pe aici). Sau, mai bine zis, asupra ceea ce va urma dupa el. Pentru ca altfel nu pot sa-mi explic de ce m-a cotropit nevoia acumularii de resurse.
Intr-una din zilele trecute m-am dus la supermarket sa-mi cumpar provizii. PROVIZII. Conserve, faina, ulei. Nu gatesc mare lucru, n-am nevoie de ele. Isi vor dovedi insa, de buna seama, utilitatea, dupa ce va fi trecut cutremurul/razboiul/tsunamiul peste noi (de fapt, nu m-am gandit niciodata ce-as putea face intr-o prima faza cu faina, dat fiind faptul ca e putin probabil sa ma apuc de copt paine). In fine. Intre timp – adica ieri, alaltaieri – m-am pus pe mancat conservele cumparate, lucru cu totul indreptatit dealtfel, dat fiind faptul ca aveam mult de lucru si nu simteam absolut nici o motivatie viabila sa ma duc iar la supermarket sa-mi iau mancare proaspata.
Ei, acum cainele vrea la plimbare si pur si simplu nu stiu ce sa fac cu el.
No comments:
Post a Comment